Explicatii mici pentru oameni Mari

Autocunoasterea este un cuvant foarte, foarte greu de inteles atunci cand te preocupa in mod real sa-i descoperi valoarea ultima, nu atunci cand il folosesti in talk-show-uri care sa stimuleze audienta. Desi are o sonoritate voit filozofica si a facut cariera ca un fenomen cultural de sine statator, derivat din unele paradigme celebre ale antichitatii (iar, mai nou, pe filiera psihologica face ravagii in paginile revistelor pentru gospodine frustrate), “autocunoasterea” nu inseamna chiar atat de mult un proces care sa aiba ceva in comun cu asa numitele procese de cunoastere senzoriala, artistica, informativa, stiintifica, sau de alta natura. In ceea ce priveste valentele culturale ale termenului, ele infloresc prolific deoarece e de bon-ton sa te arati interesat, si intrucatva pasionat, de propria-ti existenta sau macar de propria-ti persoana. Inca de pe vremea lui Socrate, scoala dezvoltata in jurul respectivului “philosof”, mentor de exceptie care a avut mai multe de spus dar nimic de scris, a gravitat principial in jurul unui motto-radacina de felul “cunoaste-te pe tine insuti”. Socrate a murit condamnat si otravit de un tribunal al orasului-cetate, Atena parca, condamnare intarita de propriul sau accept, acuzat fiind ca impregneaza mintile tinerilor cu idei nesanatoase care predispun la dezordine sociala. Nu au ramas nici un fel de marturii concludente privitoare la ce anume s-ar putea intelege, de fapt, prin aceasta “cunoastere de sine” si, mai ales, care ar fi trebuit sa fie finalitatea acestui proces, daca prin absurd exista vre-una?... Pe de alta parte, Socrate a ramas in constiinta cultural-istorica ca un personaj exotic aflat in zona de granita neclara dintre domeniul filozofic - ca practica de dialog autentic bazat pe o logica dinamica a contradictoriului - si misterul religios – extrem de nebulos in cazul grecilor care dispuneau de o adevarata fabrica pentru creat zeitati. De fapt, aceasta latura mistica a lui Socrate, este cel mai adesea ignorata, relatia sa declarata cu “daimonul” sau inspirator, un fel de personaj fantomatic, de o magie dubioasa, ca in povestile de sorginte crestina cu ingeri pazitori, precum si caderile sale repetate in niste stari de catalepsie din care nimeni nu stia cum sa-l scoata (si din care, odata iesit, arata ravasit de o betie a fericirii neprovenita din surse bachice), au ramas necercetate sau chiar au fost ignorate in mod consecvent ca si cum ar fi fost niste ciudatenii rusinoase care probeaza mai degraba o oarecare alienare mentala a filozofului. Insasi incadrarea sa rigida in rândul filozofilor arata o flagranta lipsa de rezonanta a istoricilor cu adevarata natura a omului care a fost Socrate. Pentru ca nu inseamna mare lucru daca felul de baza prin care “cineva” comunica cu ceilalti este discursul filozofic. Ar putea la fel de bine, sa fie muzica, baletul, ciocanitul metalelor mai-mult-sau-mai-putin pretioase, ciripitul, sau chiar estetica unor lupte gen karate care inflacareaza imaginatia celor care gusta genul respectiv de filme. Nu domeniul in care se manifesta un om in exteriorul sau, ca metoda de comunicare cu mediul, da adevarata masura a calitatii sale umane ! In plus, istoria omenirii, dispune si de exemple, e adevarat destul de putine, de mari personalitati care s-au exprimat la fel de usor in domenii aparent contradictorii. Ceea ce ofera un indiciu asupra felului in care interioritatea recunoscuta si iluminata, poate avea cai de acces dintre cele mai diverse si mai prolifice, orientabile catre exterior. Fenomenul atat de ciudat al intoarcerii sinelui catre propriul sine are o corespondenta metaforica in antichitate in reprezentarea inspirata a sarpelui Uroboros incolacindu-se pentru a-si inghiti coada, reprezentare descoperita chiar si pe meleagurile geto-dacice. Insa, daca acest demers incercam sa-l privim cu reflexele intepenite ale omului care doreste cu orice pret sa faca ceva, sa actioneze, sa se lupte, atunci dezamagirea este maxima caci miscarea de revenire la origini nu are nimic concret, nimic de apucat, nimic de agatat, ea este cu mult mai abstracta pentru oameni decat teoria relativitatii a lui Einstein sau teoria indeterminarii pozitiei electronului tip unda-corpuscul a lui Planck. Si chiar daca, in perioada moderna, s-au facut progrese insemnate pe directia psihologiei, psihanalizei, psihiatriei, totusi niciuna dintre stiintele consacrate nu si-a propus, ca obiectiv, un lucru atat de pretentios precum “cunoasterea de sine”, ca si cum acest deziderat n-ar fi decat o biata utopie. Iar, pe de alta parte, nici macar nu exista o prezumtie suficient de stabila in orizontul acestor stiinte care sa puna problema existentei unei asemenea finalitati de urmarit si de atins. Foarte multe stiinte au un traseu autopropulsat in sensul ca “isi fac vânt inainte” prin avansarea unei supozitii teoretice, dupa care se mobilizeaza un intreg arsenal tehnologic, de efort uman si financiar pentru a demonstra acea presupunere initiala, sau eventual pentru a o infirma. In aceasta zona a psihismului, nici nu s-a pus foarte serios problema daca dinamica interioritatii ar putea avea vreo finalitate. Cautare de sine, cautare de sine, dar unde anume vrem sa ajungem si, mai mult, acel presupus spatiu-final interior exista sau e o simpla iluzie? Daca e sa ne luam dupa lipsa completa de interes a stiintelor, catre acest CEVA, de atins in interioritate, atunci ni se sugereaza, cu maxima autoritate, ca acest CEVA nici NU EXISTA! Cu alte cuvinte, singura alternativa stiintifica care ni se propune, s-ar putea intitula “bâjbâiala de sine”. Pentru ca, a ramane mereu atarnat intr-o continua pendulare intre “constient” si “subconstient”, sau varianta mai intepenita “inconstient”, (psihologia nu risca nici un fel de presupuneri estimative legate de iesirea din aceasta ruptura), echivaleaza cu emiterea unui certificat definitiv de-iesire-din-garantie pentru fiinta umana care nu poate visa la o rezolvare ci doar la o relativa ameliorare a problemelor sale. Aceasta constatare este foarte importanta pentru noi pentru ca sa avem in vizor stadiul atins de civilizatia noastra. Ne aflam intr-un loc foarte tulbure, adica intr-un loc in care s-au acumulat uriase biblioteci in legatura cu cunoasterea lumii exterioare, dar in care stim extrem de putin si parca nici nu ne intereseaza mai deloc cine suntem, de unde venim si incotro ne indreptam. Poate fi “autocunoasterea” un deziderat activ si viabil, ascunzând un urias potential, sau nu merita un alt tratament decat acela acordat unei false probleme? Bine, dar, la acest punct, unii ar putea reprosa ca aceasta este caracteristica fundamentala a cunoasterii in general si anume: continua ei evolutie catre un orizont niciodata atins. Cunoasterea este infinita, asa ni se spunea la scoala acum vreo 20 de ani. De ce, atunci, ne-am putea imagina faptul ca, in privinta “cunoasterii de sine”, ar trebui sa ne asteptam la altceva, respectiv la atingerea unui fel de orizont interior, sau a unui punct terminus (care sa ofere o perspectiva totala asupra sinelui si asupra vietii in general) ? Orice om care devine la un moment dat (de obicei in adolescenta – ca vârsta a marilor si incarcatelor de nedumerire fierberi interioare) interesat de propriul sau continut sufletesc, ce anume vede el(ea) inchizând ochii si incercând sa-si indrepte atentia asupra interiorului? Nimic altceva decat un… mare INTUNERIC. Iar daca interesul omului respectiv nu se rezuma decât la o perseverenta analiza si la o temeinica interpretare a motivatiilor (din umbra emotiilor, afectelor si a impulsurilor de fiecare zi, sau a intelesurilor ascunse in visele noptii) se ajunge foarte usor la tipul de problematizari consacrate din psihologia moderna. Dar, in toate aceste incercari, unde poate fi SINELE ? Exista EL, sau este doar o nefericita idee de a forta acordarea unei identitati unei prezente care este, de fapt, o mare ABSENTA ? In primul rând, nici un cautator de sine, nu va confunda propriul sau corp fizic, greoi si concret, cu spatiul in care ar putea gasi niscaiva raspunsuri despre SINE. Este extrem de important ca aceasta afirmatie sa fie bine constientizata caci astfel, prin eliminari succesive, se poate ajunge, din aproape in aproape, la spatiul n-dimensional, bine presupus, in care acest misterios SINE ar putea exista. Totusi greseala care se face, cel mai usor, este de a ne agata de vertijurile nesfarsite ale gandurilor, pentru a simti cum ca in acest loc s-ar putea afla, cel mai probabil sediul adevarat al sinelui. Cam aici s-a oprit tot demersul stiintelor actuale care nu vad mai departe de existenta capului si a mintii in stare de functionare, un altceva care sa poata fi acuzat ca fiind un posibil ultim sediu al “sinelui”. Singurul repros valid care poate pune sub semnul indoielii presupunerea ca mentalul ar fi sediul eu-lui, este acela ca, in timpul somnului profund, fara vise, exista o perioada de cateva minute, in care creierul nu mai are nici o activitate deci se poate presupune ca, in acele intervale, omul nu mai are identitate, sinele s-a evaporat. Unde pleaca el si de unde anume revine pentru a-si relua postul de conducere, nu se stie!... Acest SINE pare a avea o legatura, cu mult mai sigura, cu un anumit camp de ENERGIE care se afla intr-o strânsa conexiune cu corpul fizic dar care, in diverse situatii, isi manifesta intr-un mod rebel, pana la exploziv, autonomia. Aceasta autonomie este relativ usor de resimtit, in situatiile in care, printr-o autoinspectie a starii generale a organismului, constati ca toate organele corpului sunt intr-o buna stare si isi fac treaba intr-un mod exemplar, dar, cu toate acestea, in interioritatea psihica, te poti simti, mai ales daca-ti dai silinta, absolut mizerabil. Aceeasi contradictie intre “sufletesc” si “fizic” se manifesta in cazuri de boala sau de slabiciune fizica (eventual datorate unui post prelungit), dar in care psihicul este inundat de o vioiciune si o luminozitate venite de-aiurea care se pot asocia cu un sentiment de uimire, semnul cel mai bun ca te afli in fata unui fenomen obiectiv, la care devii partas, dar care se manifesta paralel cu modul comun de vietuire. In timpul scolii comuniste am fost obligati sa acceptam ca tot ceea ce se manifesta ca fenomen interior este, implicit, si subiectiv, iar tot ceea ce se manifesta ca fenomen exterior este, fara doar si poate, obiectiv. Ei, dar, prostia asta ar putea sa inceteze. Depinde, de fapt, de felul cum definim acesti doi termeni: subiectiv-ul si obiectiv-ul. Dar, daca privim lucrurile in continuitatea sugestiei etimologice, “obiectiv” nu poate fi decat un fapt existential care are un inceput, un sfarsit, o cauza precum si un efect, indiferent daca acest fapt se manifesta in exterioritatea sau in interioritatea fiintei umane. Iar, prin opozitie, putem defini si “subiectiv”-ul… Toate aceste consideratii asupra problemei sunt de natura sa pregateasca oarecum terenul in sensul unui fenomen de asteptare, directionat pozitiv, catre lamurirea axiala si colaterala a sintagmei “cunoastere de sine”. Oricum, ca observatie, s-ar putea judeca infinitatea cunoasterii exterioare in stransa legatura cu infinitatea universului, in schimb cand vorbim despre un proces de introspectie, sansele ca el sa aiba un “finish”, daca este orientat corect, sunt destul de mari caci omul poate fi gândit ca un intreg dar totusi o fiinta finita, limitata in timp si spatiu. Pe de alta parte, tipul de cunoastere-orientata-catre- interior, schimba nu numai sensul ci si caracteristica fundamentala de manifestare, caci spatiul in care trebuie sa ne miscam nu mai tine de realitatea concretului in 4 dimensiuni (cele 3 axe, plus timpul, a 4-a…) ceea ce face ca avansarea in cunoastere sa nu se mai faca prin acumulari succesive de informatii (sintetizabile in noi legi) ci, daca e sa extrapolam, cunoasterea de sine nu poate progresa decat printr-o continua debarasare de ceea ce, in mod obisnuit, intelegem prin procesul de cunoastere exterioara. Deci sa ne asteptam ca acest tip de cunoastere sa se manifeste ca intr-o oglinda, printr-un proces de parasire, abandonare si rarefiere a intelesurilor lumii exterioare, cu care ne-am obisnuit, pana acolo incat omul, aflat in cautare de sine, trebuie sa ajunga sa renunte la tot balastul cu care s-a obisnuit in viata de zi-cu-zi, neputând altfel sa inainteze intr-un spatiu virtual, complet necunoscut, dar in care “evolutie” nu poate insemna decât “continua simplificare” si “esentializare”. Aceasta “cunoastere” este, in fapt, un fel de “abandonare” daca privim acest concept al “sinelui” manifestat intr-o oarecare dinamica. Unul este “sinele” de la inceputul cautarii si altele trebuie sa fie imaginile insotitoare ale “sinelui” surprinse pe parcursul diverselor trepte de aprofundare a cunoasterii interioare. In asa fel incat, trecerea catre imagini ale “sinelui”, pe straturi din ce in ce mai profunde, se face printr-o abandonare progresiva ale imaginilor “sinelui” de pe straturile existentiale de suprafata. Caracteristica acestui tip de cunoastere aduce cu fenomenul de napârlire al serpilor prin detasarea de pielea cea veche si abandonarea ei in tarâna. Din fiinta invechita, iese periodic o fiinta noua dar care este intotdeauna mai aproape de miezul existential si mai departe de coaja superficiala. Si acum, pentru a corela concluzia (exprimata prin formularea de mai sus), cu o alta afirmatie celebra a lui Socrate, de felul “eu stiu ca nu stiu nimic”, destul de stranie la un om care a marcat intreaga istorie culturala a occidentului, putem sa ne intarim convingerea ca suntem pe drumul cel bun. Deoarece acest sublim “nu stiu nimic” nu este decat un posibil stadiu final al omului care a inaintat suficient de mult pe calea “cunoasterii de sine” adica pe acea cale pe care am putea-o numi foarte bine “anti-cunoastere” deoarece se manifesta, pe dos, nu prin acumulari ci prin dizolvari succesive la nivel informational pâna la simplitatea certa a copilului care traieste viata la maxima intensitate(miez) dar e lipsit complet de orgoliul proprietarului de pareri si informatii(coaja). Aceasta lipsa nu inseamna un fel de calitate amnezica, sau chiar de pierdere iremediabila a memoriei, ci doar o forma foarte pregnanta de detasare, de rupere, fata de mecanismele memoriei in asa fel incat, pentru prima data, omul simte cu putere ca identitatea sa esentiala nu are nimic in comun cu depozitele sale de experienta acumulate in timp. Iata deci ca aceasta stare (care e de fapt o “dinamica”) se manifesta intr-un spatiu virtual care focalizeaza si esentializeaza energiile permitând omului sa se elibereze de insesi efectele timpului, caci cum altfel ne marcheaza timpul existenta decat prin acumularile de memorie (care au darul de a ne impumuta o identitate falsa construita dintr-o insiruire rigida de reusite si esecuri, tributara circumstantelor, o telenovela de cel mai prost gust, dar care ajunge sa ne atarne de gât, blocându-ne entuziasmul, precum o piatra de moara) !