
Aceste remarci care vor urma, deşi mulţi vor dori să le circumscrie unui anumit curent filozofico-religios, provin totuşi dintr-o experienţă concretă, tulbure dar şi luminoasă totodată şi, eu personal, nu doresc să le subordonez nici unei direcţii consacrate de vreo religie oficială, pentru un motiv foarte simplu: aşa-zisa dorinţă a religiilor de a se uni este, dincolo de năzuinţa firească a oamenilor obişnuiţi - aliniaţi în ţarcuri separate şi protejate de o nevăzută sârmă ghimpată - de a se împrieteni, de a se înţelege, de a se privi unii pe alţii. ochi în ochi, într-o lumină esenţială unică, comună tuturor, rămâne un biet deziderat ipocrit dacă îl privim prin prisma intereselor obscure ale celor care ne conduc.
Mărturisirea mea pentru toţi cei care orbecăie pe căile întortocheate şi întunecate ale acestei lumi, căutând să priceapă dacă există un sens şi un rost în tot ceea ce facem, de unde venim şi spre ce ne îndreptăm şi, mai ales, dacă există un adevărat alt-fel-de-timp şi alt-fel-de-spaţiu care să ne încapă pe fiecare dintre noi, cei neîncăpuţi, cei condamnaţi la nesfârşite dorinţe pentru mai bine, pentru mai drag, pentru mai dor, pentru mai sigur, pentru mai trainic, un super-timp-spaţiu care să ne dorească cu adevărat ACOLO, cu un fel de ataşament, de afecţiune, şi chiar mai mult decât atât, pe care fiecare dintre noi O bănuim, O aşteptăm să vină de UNDEVA şi niciodată nu pare să vrea să se manifeste în mod concret pentru noi, ACEASTA , da, există, şi nu numai că există dar, acest CEVA, chiar şi Ea/El (căci nu avem un pronume neutru), aşteaptă şi nu numai că aşteaptă dar chiar se implică şi luptă, “pe viaţă şi pe moarte”, cum spunem noi, ca întâlnirea să se producă !... O întâlnire de gradul “n” !... Mai mult, această supra-realitate nu va putea fi niciodată confiscată de către religiile oficiale recunoscute şi nici de către cele nerecunoscute.
Oamenii crunt încercaţi de către viaţă, care adesea nu mai găsesc alinare şi refugiu nici măcar în sânul propriilor lor religii (religii care totuşi i-au crescut şi i-au format pe aceştia sau poate numai s-au prefăcut că se implică), aşa cum nu găsesc înţelegere nici în relaţie cu familia, cu prietenii sau cu duşmanii, să nu dispere iar dacă, totuşi, disperă, atunci să o facă cu discernământ, căci disperarea orientată corect înseamnă binecuvântare. Marea minciună a celor care înţeleg să vorbească despre D-zeu, în felul lor înghesuit, este să deformeze posibila noastră înfiripare a unei imagini curate despre EL, în aşa fel încât dezvoltarea acestei suave imagini să poată fi blocată în puşcăria relaţiilor comparative de tipul: «subalternul faţă de şef», «copilul intimidat faţă de puternicul său tată», «elevul faţă de profesor», «soţia care trebuie “să se teamă” de soţul ei», etc.
Şi aceasta se întâmplă pentru ca noi să ne simţim mereu nevrednici de o relaţie directă, simplă, concretă şi aproape tangibilă, cu această suprarealitate care, de fapt, ne conţine, vrem-nu-vrem, în care ne scăldăm dar pe care totuşi, într-un mod paradoxal şi chiar aberant parcă, n-o cunoaştem, n-o simţim, n-o vedem. Această senzaţie de micime, de neputinţă, de derizoriu şi în mod special de frică, este cultivată şi întreţinută inclusiv în relaţie cu ACELA în faţa căruia suntem învăţaţi să ne rugăm folosind apelativul “Tată”!... Şi bineînţeles că nu simţim grava contradicţie, căci, inclusiv prin această formulă, se insinuează o realitate cotidiană arhi-cunoscută şi acceptată: a tatălui aspru, aproape dictatorial, care îi doreşte binele copilului său chiar şi cu forţa.
În planul realităţii obişnuite, imaginea de mai sus a tatălui care îşi “struneşte” odrasla, poate avea şi, în foarte multe situaţii chiar are, o deosebită utilitate practică. A nega acest efect educativ al disciplinării forţate, este o altă cursă, o altă minciună, în care suntem ameninţati să cădem prin crearea unui soi de pedagogie însufleţită de un umanism siropos care a adus mai mult rău decât bine; a unei democraţii prost înţelese în care respectarea regulilor de tot felul nu trebuie urmărită şi păzită, şi eventual pedepsită, pentru invocatul motiv al respectării drepturilor minoritarilor.
“Minoritarul” nu poate fi ajutat să progreseze, în respectul pe care ceilalţi i-l datorează, decât cu condiţia ca “acesta” să fie îndemnat, ajutat, şi în final forţat să respecte regulile “Majoritarilor”. Însăşi ideea de “vot democratic” are la bază acelaşi principiu: de a obliga minoritatea să trăiască după regulile stabilite de majoritate. Bune, rele, nu contează cum sunt. Ba contează dar, în primă fază, până la schimbarea acelor legi, se progresează numai pe calea respectării lor aşa-cum-sunt. Aceasta este singura cale prin care un “Minoritar” poate deveni încetul-cu-încetul un “Majoritar”. Deci, ceea ce se face prin îngăduirea slăbiciunilor unei clase de “Minoritari”, nu face altceva decât să-i permanentizeze, să-i acutizeze în acea stare pe aceştia din urmă şi nicidecum să-i ajute să iasă din ea.
În acelaşi fel, un copil needucat sau lăsat la voia întâmplării de către o familie sau de către un sistem şcolar, dispuse la nesfârşit să-i tolereze neglijenţa şi prostiile, îl vor transforma, în nimic altceva decât, într-un ratat. Ceea ce se potriveşte ca “toleranţă”, “umanism” şi chiar “iubire” în sfera religioasă, nu ar trebui să aibă nici o comparaţie cu eficienţa unui sistem familial, şcolar-educativ, economic-social care are un cu totul alt rol decât acela de a-şi asigura o falsă aureolă binevoitoare şi populistă dar care, privită în lumina efectelor concrete, apare a fi falimentară. În acest fel, rolul tatălui faţă de fiul său, al profesorului faţă de elev, sau al sistemului juridic faţă de cetăţean nu trebuie în nici un fel comparate sau confundate cu relaţia presupusă dintre Dumnezeu şi om. Căci ultimul tip de relaţie se manifestă între sfere existenţiale complet diferite. În acest fel, nu vom mai confunda niciodată dorinţa de a ne raporta la existenţa divină cu acelaşi aer timorat al subalternului aflat în căutarea unei portiţe spre inima şefului.
Acest fel de percepţie a relaţiei om-DUMNEZEU ilustrează tabloul unui om mic, nevrednic şi neajutorat care cerşeşte o cât de mică atenţie din partea unui stăpân maiestuos, distant până la dispreţuitor. Complet greşit! Râvna şi dragostea investite de D-zeu pentru a se întâlni cu Omul este cel puţin la fel de mare cu aceea a Omului care se luptă să-L înţeleagă şi să-L găsească pe D-zeu. Numai din respect pentru CEVA imens, teribil şi neînţeles, admitem să completăm numele Domnului cu majuscule. De fapt, acest lucru nu trebuie să creeze impresia unei inegalităţi valorice de felul următor: «Roagă-te, roagă-te din greu la D-zeu, căci doar noi avem nevoie de Dânsul, nu şi EL de noi….» Din nou, complet greşit!.... Dacă această nevoie n-ar fi fost reciprocă, întâlnirea în cauză nu s-ar fi produs niciodată, niciodată, NICIODATĂ !....
Iar dacă ea se produce atât şi atât de greu, aceasta este dintr-un singur motiv adânc înrădăcinat în subconştientul fiecăruia: foarte greu reuşim să scăpăm de obsesia nevredniciei noastre.
Şi, din această auto-judecată (a nevredniciei noastre) creşte ca un balaur imaginea unui D-zeu uriaş şi dispreţuitor care aşteaptă multă umilinţă din partea noastră pentru a deveni vrednici de EL. De fapt, acest balaur este auto-construit ad-hoc, întărit şi înălţat la “ceruri”, dar la fel de fals precum un fum, tocmai din neputinţa noastră de a extirpa sentimentul subconştient de vinovăţie.
Ori, deocamdată, şi trebuie să conştientizăm foarte bine acest lucru, suntem atât de adânc condiţionaţi să ne raportăm la D-zeu numai şi numai în acest fel !... Şi chiar dacă, prin mersul la biserică, prin relaţia personală din timpul rugăciunii sau al meditaţiei, ajungem totuşi la o oarecare întrezărire a unui CEVA, cu mult mai frumos decât ceea ce se poate descrie prin cuvinte, totuşi acea stare nu este menită să dureze căci ea este extrem de subiectivă şi niciodată transformată într-o temelie concretă prin asimilarea şi prin înrădăcinarea ei în concepte stabile, general recunoscute, în viaţa culturală şi socială. Cu alte cuvinte, acest tip de experienţe nu pot ajunge să se manifeste în lumină, cu curaj, decât atunci când ajung să fie sprijinite de către cei din jur, iar asta nu se poate întâmpla, ca fenomen social, decât prin crearea unui limbaj consacrat, acceptat şi mereu dezvoltat.
Aşa se face că, o mare parte dintre slujitorii bisericilor de tot felul, care poate au o râvnă autentică de a împărtăşi cu “credincioşii” pe care-i “păstoresc” ceea ei simt şi cred, şi unii chiar vor să o facă, nu pot trece pragul unui misticism medieval rudimentar căci acest demers nu reuşeşte să se sprijine pe concepte clare ci doar pe suave impresii, trăiri extatice subiective extrem de aproximative şi aproape nepermise. Acestea se află la limita umanului şi, tocmai prin această poziţie a lor, sunt foarte greu de exprimat dar ele, în mod ciudat, se află şi la limita legală (a felului de “legi” nescrise, dar subînţelese, cu funcţionalitate de botniţă), deoarece vorbesc în amănunt despre fenomene pe care fiecare dintre bisericile tradiţionale le doreşte definitiv confiscate în ograda sa. Aceasta ar fi o senzaţie asemănator de ruşinoasă cu a celor care se tem să vorbească despre OZN-urile întâlnite ca să nu-şi păteze buna reputaţie de persoane “serioase”. De ce se întâmplă acest lucru ? Nu fiindcă ar lipsi cu totul bunăvoinţa preoţilor ci pentru un motiv cu mult mai simplu: nu există un aparat lingvistic şi conceptual adecvat creat, care să fi fost dezvoltat în decursul mileniilor şi de a cărui evoluţie să poată profita, şi la care chiar să-şi poată aduce contribuţia creativă, fiecare dintre noile generaţii care se succed în “istorie”. Fiecare generaţie, dar chiar şi fiecare ins în parte, are dreptul la o autentificare vie, şi complet originală, obţinută direct prin propria sa experienţă, şi pe o cale a sa extrem de personală, adăugată la fenomenul cultural-religios al timpului, şi care, până la un punct, l-a educat şi l-a format.
Dar, acest demers nu poate avea loc, nu se poate întâmpla, şansa dezvoltării lui este practic amputată, dacă nu se va crea un organism dinamic, flexibil şi permisiv care să încurajeze continua înglobare a experienţelor religioase a celor mulţi şi a celor foarte puţini. Din acest punct de vedere, omenirea stă mult mai prost decât în cazul fenomenului OZN, deoarece, de bine de rău, acel fenomen poate fi consultat şi conspectat cumva pe marginea unor DOSARE X sau Y, având o oarecare concreteţe care poate fi mai-mult-sau-mai-puţin probată, dar, când vorbim despre “cele sfinte”, ceaţa subiectului poate descuraja uşor pe oricine şi chiar o face de câteva mii de ani bune.
Sunt tineri debusolaţi dar şi bătrâni nefericiţi, primii pentru că, pentru trăirile lor absolut particulare, poate tulburi, dar extrem de efervescente, nu au găsit nici o rezonanţă, nici o înţelegere din partea unui sistem înţepenit de valori în care au fost nevoiţi să se nască şi să se dezvolte târăş-grăpiş, dar şi cei care au depăşit o anumită vârstă, fără ca religia tradiţională pe care o frecventează să le fi transmis o lumină reală, explozivă, fertilizantă, în viaţa personală, astfel aceştia din urmă trăiesc hrănindu-se doar cu iluzia unei şanse pe care-ar putea-o avea după moarte şi anume să găsească acel CEVA, ceea ce în viaţa curentă le-a fost imposibil s-o facă într-un sistem care nu i-a ajutat suficient (de încurajat nici nu poate fi vorba) şi anume “să se autodescopere”.
Cu cinismul chirurgului care, făcându-şi poate chiar cu dăruire meseria, nu a descoperit nimic esenţial în cei 40 de ani de servici, decât aceleaşi ţesuturi mustind de sânge şi alte umori mai mult sau mai puţin greţoase, fără să fi întâlnit pe undeva vreo urmă a paşilor lăsate de aşa-zisul “suflet”, unii ar putea să se întrebe ce, poezia măsii, ar fi de descoperit într-un sac de piele aglomerat cu subproduse de măcelărie de calitatea a III-a spre a IV-a ? Acest tip de întrebare va fi pusă de acelaşi tip de om care ne reprezintă pe noi toţi, în scindarea sinistră în care trăim, şi anume: rupţi complet între o viaţă orientată către exterior şi una orientată către interior. Căci, care dintre super-chirurgii ahtiaţi după observaţii “dure” (desprinse parcă din filmele cu psihopaţi şi criminali în serie) ar accepta să se ofere singuri şi cu mare dăruire spre expertizare celor doritori, de vreme ce nu au nimic poetic de ascuns în cadavrul ambulant care se consideră pe ei înşişi că sunt ?
Cu alte cuvinte, aşa “se întâmplă” să ne exersăm ipocrizia faţă de ceilalţi dar şi faţă de noi înşine: folosind pentru noi înşine delicateţea regulilor izvorâte din interior, iar pentru cei-din-jur grosolănia legilor fizice, des-invocata “lege a junglei”. Astfel, utilizând două măsuri diferite pentru măsurat realitatea -- una pentru noi înşine dar-foarte-bine-ascunsă şi alta pentru ceilalţi dar-la-vedere -- se induce aparenta idee a unui om hotărât, dintr-o bucată, care ştie ce vrea, “stăpân pă dăstinele sale”, şi, cât de curând, stăpân şi pe ale celor din jur.
Ca o paranteză, poate o recunoaşteţi sau nu dar aceasta, descrisă mai sus, şi dezvoltată în cele ce urmează, este imaginea consacrată a şefului din România, dacă vrea să facă carieră, prin incubarea în propria existenţă a unui personaj izbitor de hotărât în tot ceea ce întreprinde, încordat şi încruntat mereu datorită problemelor supraomeneşti (pe care le rezolvă totuşi la foc automat), care debordează de energie când vorbeşte şi când deschide uşa ca un taifun aproape lipind-o de perete, care, când trece pe lungimea holului, e hotărât să măture pe oricare intrus (ce în mod nesemnificativ şi complet inoportun îşi găseşte de lucru prin zonă), şi care, chiar dacă are o statură de juma-de-buletin poate privi în zare fără să te vadă, orientat fiind mereu către orizontul existenţei nu către nimicurile incomodante din drum (şi asta chiar dacă se întâmplă ca unul din aceste nimicuri să fie omul cel mai inteligent din subordine, fără de care firma n-ar putea funcţiona)…
Aşa încât, autodescoperirea de sine rămâne în continuare un deziderat mereu actual într-o lume strivită ca-ntr-o menghină între două polarităţi la fel de fioroase: un climat social pietrificat, repetent la capitolul implicare afectivă dar super-premiant la nepăsare, şi o interioritate zbuciumată şi neînţeleasă care nu oferă un suport
Mărturisirea mea pentru toţi cei care orbecăie pe căile întortocheate şi întunecate ale acestei lumi, căutând să priceapă dacă există un sens şi un rost în tot ceea ce facem, de unde venim şi spre ce ne îndreptăm şi, mai ales, dacă există un adevărat alt-fel-de-timp şi alt-fel-de-spaţiu care să ne încapă pe fiecare dintre noi, cei neîncăpuţi, cei condamnaţi la nesfârşite dorinţe pentru mai bine, pentru mai drag, pentru mai dor, pentru mai sigur, pentru mai trainic, un super-timp-spaţiu care să ne dorească cu adevărat ACOLO, cu un fel de ataşament, de afecţiune, şi chiar mai mult decât atât, pe care fiecare dintre noi O bănuim, O aşteptăm să vină de UNDEVA şi niciodată nu pare să vrea să se manifeste în mod concret pentru noi, ACEASTA , da, există, şi nu numai că există dar, acest CEVA, chiar şi Ea/El (căci nu avem un pronume neutru), aşteaptă şi nu numai că aşteaptă dar chiar se implică şi luptă, “pe viaţă şi pe moarte”, cum spunem noi, ca întâlnirea să se producă !... O întâlnire de gradul “n” !... Mai mult, această supra-realitate nu va putea fi niciodată confiscată de către religiile oficiale recunoscute şi nici de către cele nerecunoscute.
Oamenii crunt încercaţi de către viaţă, care adesea nu mai găsesc alinare şi refugiu nici măcar în sânul propriilor lor religii (religii care totuşi i-au crescut şi i-au format pe aceştia sau poate numai s-au prefăcut că se implică), aşa cum nu găsesc înţelegere nici în relaţie cu familia, cu prietenii sau cu duşmanii, să nu dispere iar dacă, totuşi, disperă, atunci să o facă cu discernământ, căci disperarea orientată corect înseamnă binecuvântare. Marea minciună a celor care înţeleg să vorbească despre D-zeu, în felul lor înghesuit, este să deformeze posibila noastră înfiripare a unei imagini curate despre EL, în aşa fel încât dezvoltarea acestei suave imagini să poată fi blocată în puşcăria relaţiilor comparative de tipul: «subalternul faţă de şef», «copilul intimidat faţă de puternicul său tată», «elevul faţă de profesor», «soţia care trebuie “să se teamă” de soţul ei», etc.
Şi aceasta se întâmplă pentru ca noi să ne simţim mereu nevrednici de o relaţie directă, simplă, concretă şi aproape tangibilă, cu această suprarealitate care, de fapt, ne conţine, vrem-nu-vrem, în care ne scăldăm dar pe care totuşi, într-un mod paradoxal şi chiar aberant parcă, n-o cunoaştem, n-o simţim, n-o vedem. Această senzaţie de micime, de neputinţă, de derizoriu şi în mod special de frică, este cultivată şi întreţinută inclusiv în relaţie cu ACELA în faţa căruia suntem învăţaţi să ne rugăm folosind apelativul “Tată”!... Şi bineînţeles că nu simţim grava contradicţie, căci, inclusiv prin această formulă, se insinuează o realitate cotidiană arhi-cunoscută şi acceptată: a tatălui aspru, aproape dictatorial, care îi doreşte binele copilului său chiar şi cu forţa.
În planul realităţii obişnuite, imaginea de mai sus a tatălui care îşi “struneşte” odrasla, poate avea şi, în foarte multe situaţii chiar are, o deosebită utilitate practică. A nega acest efect educativ al disciplinării forţate, este o altă cursă, o altă minciună, în care suntem ameninţati să cădem prin crearea unui soi de pedagogie însufleţită de un umanism siropos care a adus mai mult rău decât bine; a unei democraţii prost înţelese în care respectarea regulilor de tot felul nu trebuie urmărită şi păzită, şi eventual pedepsită, pentru invocatul motiv al respectării drepturilor minoritarilor.
“Minoritarul” nu poate fi ajutat să progreseze, în respectul pe care ceilalţi i-l datorează, decât cu condiţia ca “acesta” să fie îndemnat, ajutat, şi în final forţat să respecte regulile “Majoritarilor”. Însăşi ideea de “vot democratic” are la bază acelaşi principiu: de a obliga minoritatea să trăiască după regulile stabilite de majoritate. Bune, rele, nu contează cum sunt. Ba contează dar, în primă fază, până la schimbarea acelor legi, se progresează numai pe calea respectării lor aşa-cum-sunt. Aceasta este singura cale prin care un “Minoritar” poate deveni încetul-cu-încetul un “Majoritar”. Deci, ceea ce se face prin îngăduirea slăbiciunilor unei clase de “Minoritari”, nu face altceva decât să-i permanentizeze, să-i acutizeze în acea stare pe aceştia din urmă şi nicidecum să-i ajute să iasă din ea.
În acelaşi fel, un copil needucat sau lăsat la voia întâmplării de către o familie sau de către un sistem şcolar, dispuse la nesfârşit să-i tolereze neglijenţa şi prostiile, îl vor transforma, în nimic altceva decât, într-un ratat. Ceea ce se potriveşte ca “toleranţă”, “umanism” şi chiar “iubire” în sfera religioasă, nu ar trebui să aibă nici o comparaţie cu eficienţa unui sistem familial, şcolar-educativ, economic-social care are un cu totul alt rol decât acela de a-şi asigura o falsă aureolă binevoitoare şi populistă dar care, privită în lumina efectelor concrete, apare a fi falimentară. În acest fel, rolul tatălui faţă de fiul său, al profesorului faţă de elev, sau al sistemului juridic faţă de cetăţean nu trebuie în nici un fel comparate sau confundate cu relaţia presupusă dintre Dumnezeu şi om. Căci ultimul tip de relaţie se manifestă între sfere existenţiale complet diferite. În acest fel, nu vom mai confunda niciodată dorinţa de a ne raporta la existenţa divină cu acelaşi aer timorat al subalternului aflat în căutarea unei portiţe spre inima şefului.
Acest fel de percepţie a relaţiei om-DUMNEZEU ilustrează tabloul unui om mic, nevrednic şi neajutorat care cerşeşte o cât de mică atenţie din partea unui stăpân maiestuos, distant până la dispreţuitor. Complet greşit! Râvna şi dragostea investite de D-zeu pentru a se întâlni cu Omul este cel puţin la fel de mare cu aceea a Omului care se luptă să-L înţeleagă şi să-L găsească pe D-zeu. Numai din respect pentru CEVA imens, teribil şi neînţeles, admitem să completăm numele Domnului cu majuscule. De fapt, acest lucru nu trebuie să creeze impresia unei inegalităţi valorice de felul următor: «Roagă-te, roagă-te din greu la D-zeu, căci doar noi avem nevoie de Dânsul, nu şi EL de noi….» Din nou, complet greşit!.... Dacă această nevoie n-ar fi fost reciprocă, întâlnirea în cauză nu s-ar fi produs niciodată, niciodată, NICIODATĂ !....
Iar dacă ea se produce atât şi atât de greu, aceasta este dintr-un singur motiv adânc înrădăcinat în subconştientul fiecăruia: foarte greu reuşim să scăpăm de obsesia nevredniciei noastre.
Şi, din această auto-judecată (a nevredniciei noastre) creşte ca un balaur imaginea unui D-zeu uriaş şi dispreţuitor care aşteaptă multă umilinţă din partea noastră pentru a deveni vrednici de EL. De fapt, acest balaur este auto-construit ad-hoc, întărit şi înălţat la “ceruri”, dar la fel de fals precum un fum, tocmai din neputinţa noastră de a extirpa sentimentul subconştient de vinovăţie.
Ori, deocamdată, şi trebuie să conştientizăm foarte bine acest lucru, suntem atât de adânc condiţionaţi să ne raportăm la D-zeu numai şi numai în acest fel !... Şi chiar dacă, prin mersul la biserică, prin relaţia personală din timpul rugăciunii sau al meditaţiei, ajungem totuşi la o oarecare întrezărire a unui CEVA, cu mult mai frumos decât ceea ce se poate descrie prin cuvinte, totuşi acea stare nu este menită să dureze căci ea este extrem de subiectivă şi niciodată transformată într-o temelie concretă prin asimilarea şi prin înrădăcinarea ei în concepte stabile, general recunoscute, în viaţa culturală şi socială. Cu alte cuvinte, acest tip de experienţe nu pot ajunge să se manifeste în lumină, cu curaj, decât atunci când ajung să fie sprijinite de către cei din jur, iar asta nu se poate întâmpla, ca fenomen social, decât prin crearea unui limbaj consacrat, acceptat şi mereu dezvoltat.
Aşa se face că, o mare parte dintre slujitorii bisericilor de tot felul, care poate au o râvnă autentică de a împărtăşi cu “credincioşii” pe care-i “păstoresc” ceea ei simt şi cred, şi unii chiar vor să o facă, nu pot trece pragul unui misticism medieval rudimentar căci acest demers nu reuşeşte să se sprijine pe concepte clare ci doar pe suave impresii, trăiri extatice subiective extrem de aproximative şi aproape nepermise. Acestea se află la limita umanului şi, tocmai prin această poziţie a lor, sunt foarte greu de exprimat dar ele, în mod ciudat, se află şi la limita legală (a felului de “legi” nescrise, dar subînţelese, cu funcţionalitate de botniţă), deoarece vorbesc în amănunt despre fenomene pe care fiecare dintre bisericile tradiţionale le doreşte definitiv confiscate în ograda sa. Aceasta ar fi o senzaţie asemănator de ruşinoasă cu a celor care se tem să vorbească despre OZN-urile întâlnite ca să nu-şi păteze buna reputaţie de persoane “serioase”. De ce se întâmplă acest lucru ? Nu fiindcă ar lipsi cu totul bunăvoinţa preoţilor ci pentru un motiv cu mult mai simplu: nu există un aparat lingvistic şi conceptual adecvat creat, care să fi fost dezvoltat în decursul mileniilor şi de a cărui evoluţie să poată profita, şi la care chiar să-şi poată aduce contribuţia creativă, fiecare dintre noile generaţii care se succed în “istorie”. Fiecare generaţie, dar chiar şi fiecare ins în parte, are dreptul la o autentificare vie, şi complet originală, obţinută direct prin propria sa experienţă, şi pe o cale a sa extrem de personală, adăugată la fenomenul cultural-religios al timpului, şi care, până la un punct, l-a educat şi l-a format.
Dar, acest demers nu poate avea loc, nu se poate întâmpla, şansa dezvoltării lui este practic amputată, dacă nu se va crea un organism dinamic, flexibil şi permisiv care să încurajeze continua înglobare a experienţelor religioase a celor mulţi şi a celor foarte puţini. Din acest punct de vedere, omenirea stă mult mai prost decât în cazul fenomenului OZN, deoarece, de bine de rău, acel fenomen poate fi consultat şi conspectat cumva pe marginea unor DOSARE X sau Y, având o oarecare concreteţe care poate fi mai-mult-sau-mai-puţin probată, dar, când vorbim despre “cele sfinte”, ceaţa subiectului poate descuraja uşor pe oricine şi chiar o face de câteva mii de ani bune.
Sunt tineri debusolaţi dar şi bătrâni nefericiţi, primii pentru că, pentru trăirile lor absolut particulare, poate tulburi, dar extrem de efervescente, nu au găsit nici o rezonanţă, nici o înţelegere din partea unui sistem înţepenit de valori în care au fost nevoiţi să se nască şi să se dezvolte târăş-grăpiş, dar şi cei care au depăşit o anumită vârstă, fără ca religia tradiţională pe care o frecventează să le fi transmis o lumină reală, explozivă, fertilizantă, în viaţa personală, astfel aceştia din urmă trăiesc hrănindu-se doar cu iluzia unei şanse pe care-ar putea-o avea după moarte şi anume să găsească acel CEVA, ceea ce în viaţa curentă le-a fost imposibil s-o facă într-un sistem care nu i-a ajutat suficient (de încurajat nici nu poate fi vorba) şi anume “să se autodescopere”.
Cu cinismul chirurgului care, făcându-şi poate chiar cu dăruire meseria, nu a descoperit nimic esenţial în cei 40 de ani de servici, decât aceleaşi ţesuturi mustind de sânge şi alte umori mai mult sau mai puţin greţoase, fără să fi întâlnit pe undeva vreo urmă a paşilor lăsate de aşa-zisul “suflet”, unii ar putea să se întrebe ce, poezia măsii, ar fi de descoperit într-un sac de piele aglomerat cu subproduse de măcelărie de calitatea a III-a spre a IV-a ? Acest tip de întrebare va fi pusă de acelaşi tip de om care ne reprezintă pe noi toţi, în scindarea sinistră în care trăim, şi anume: rupţi complet între o viaţă orientată către exterior şi una orientată către interior. Căci, care dintre super-chirurgii ahtiaţi după observaţii “dure” (desprinse parcă din filmele cu psihopaţi şi criminali în serie) ar accepta să se ofere singuri şi cu mare dăruire spre expertizare celor doritori, de vreme ce nu au nimic poetic de ascuns în cadavrul ambulant care se consideră pe ei înşişi că sunt ?
Cu alte cuvinte, aşa “se întâmplă” să ne exersăm ipocrizia faţă de ceilalţi dar şi faţă de noi înşine: folosind pentru noi înşine delicateţea regulilor izvorâte din interior, iar pentru cei-din-jur grosolănia legilor fizice, des-invocata “lege a junglei”. Astfel, utilizând două măsuri diferite pentru măsurat realitatea -- una pentru noi înşine dar-foarte-bine-ascunsă şi alta pentru ceilalţi dar-la-vedere -- se induce aparenta idee a unui om hotărât, dintr-o bucată, care ştie ce vrea, “stăpân pă dăstinele sale”, şi, cât de curând, stăpân şi pe ale celor din jur.
Ca o paranteză, poate o recunoaşteţi sau nu dar aceasta, descrisă mai sus, şi dezvoltată în cele ce urmează, este imaginea consacrată a şefului din România, dacă vrea să facă carieră, prin incubarea în propria existenţă a unui personaj izbitor de hotărât în tot ceea ce întreprinde, încordat şi încruntat mereu datorită problemelor supraomeneşti (pe care le rezolvă totuşi la foc automat), care debordează de energie când vorbeşte şi când deschide uşa ca un taifun aproape lipind-o de perete, care, când trece pe lungimea holului, e hotărât să măture pe oricare intrus (ce în mod nesemnificativ şi complet inoportun îşi găseşte de lucru prin zonă), şi care, chiar dacă are o statură de juma-de-buletin poate privi în zare fără să te vadă, orientat fiind mereu către orizontul existenţei nu către nimicurile incomodante din drum (şi asta chiar dacă se întâmplă ca unul din aceste nimicuri să fie omul cel mai inteligent din subordine, fără de care firma n-ar putea funcţiona)…
Aşa încât, autodescoperirea de sine rămâne în continuare un deziderat mereu actual într-o lume strivită ca-ntr-o menghină între două polarităţi la fel de fioroase: un climat social pietrificat, repetent la capitolul implicare afectivă dar super-premiant la nepăsare, şi o interioritate zbuciumată şi neînţeleasă care nu oferă un suport






