ABC-ul existentei, de la AUR la CER prin BUNE-si-RELE

Aceste remarci care vor urma, deşi mulţi vor dori să le circumscrie unui anumit curent filozofico-religios, provin totuşi dintr-o experienţă concretă, tulbure dar şi luminoasă totodată şi, eu personal, nu doresc să le subordonez nici unei direcţii consacrate de vreo religie oficială, pentru un motiv foarte simplu: aşa-zisa dorinţă a religiilor de a se uni este, dincolo de năzuinţa firească a oamenilor obişnuiţi - aliniaţi în ţarcuri separate şi protejate de o nevăzută sârmă ghimpată - de a se împrieteni, de a se înţelege, de a se privi unii pe alţii. ochi în ochi, într-o lumină esenţială unică, comună tuturor, rămâne un biet deziderat ipocrit dacă îl privim prin prisma intereselor obscure ale celor care ne conduc.
Mărturisirea mea pentru toţi cei care orbecăie pe căile întortocheate şi întunecate ale acestei lumi, căutând să priceapă dacă există un sens şi un rost în tot ceea ce facem, de unde venim şi spre ce ne îndreptăm şi, mai ales, dacă există un adevărat alt-fel-de-timp şi alt-fel-de-spaţiu care să ne încapă pe fiecare dintre noi, cei neîncăpuţi, cei condamnaţi la nesfârşite dorinţe pentru mai bine, pentru mai drag, pentru mai dor, pentru mai sigur, pentru mai trainic, un super-timp-spaţiu care să ne dorească cu adevărat ACOLO, cu un fel de ataşament, de afecţiune, şi chiar mai mult decât atât, pe care fiecare dintre noi O bănuim, O aşteptăm să vină de UNDEVA şi niciodată nu pare să vrea să se manifeste în mod concret pentru noi, ACEASTA , da, există, şi nu numai că există dar, acest CEVA, chiar şi Ea/El (căci nu avem un pronume neutru), aşteaptă şi nu numai că aşteaptă dar chiar se implică şi luptă, “pe viaţă şi pe moarte”, cum spunem noi, ca întâlnirea să se producă !... O întâlnire de gradul “n” !... Mai mult, această supra-realitate nu va putea fi niciodată confiscată de către religiile oficiale recunoscute şi nici de către cele nerecunoscute.
Oamenii crunt încercaţi de către viaţă, care adesea nu mai găsesc alinare şi refugiu nici măcar în sânul propriilor lor religii (religii care totuşi i-au crescut şi i-au format pe aceştia sau poate numai s-au prefăcut că se implică), aşa cum nu găsesc înţelegere nici în relaţie cu familia, cu prietenii sau cu duşmanii, să nu dispere iar dacă, totuşi, disperă, atunci să o facă cu discernământ, căci disperarea orientată corect înseamnă binecuvântare. Marea minciună a celor care înţeleg să vorbească despre D-zeu, în felul lor înghesuit, este să deformeze posibila noastră înfiripare a unei imagini curate despre EL, în aşa fel încât dezvoltarea acestei suave imagini să poată fi blocată în puşcăria relaţiilor comparative de tipul: «subalternul faţă de şef», «copilul intimidat faţă de puternicul său tată», «elevul faţă de profesor», «soţia care trebuie “să se teamă” de soţul ei», etc.
Şi aceasta se întâmplă pentru ca noi să ne simţim mereu nevrednici de o relaţie directă, simplă, concretă şi aproape tangibilă, cu această suprarealitate care, de fapt, ne conţine, vrem-nu-vrem, în care ne scăldăm dar pe care totuşi, într-un mod paradoxal şi chiar aberant parcă, n-o cunoaştem, n-o simţim, n-o vedem. Această senzaţie de micime, de neputinţă, de derizoriu şi în mod special de frică, este cultivată şi întreţinută inclusiv în relaţie cu ACELA în faţa căruia suntem învăţaţi să ne rugăm folosind apelativul “Tată”!... Şi bineînţeles că nu simţim grava contradicţie, căci, inclusiv prin această formulă, se insinuează o realitate cotidiană arhi-cunoscută şi acceptată: a tatălui aspru, aproape dictatorial, care îi doreşte binele copilului său chiar şi cu forţa.
În planul realităţii obişnuite, imaginea de mai sus a tatălui care îşi “struneşte” odrasla, poate avea şi, în foarte multe situaţii chiar are, o deosebită utilitate practică. A nega acest efect educativ al disciplinării forţate, este o altă cursă, o altă minciună, în care suntem ameninţati să cădem prin crearea unui soi de pedagogie însufleţită de un umanism siropos care a adus mai mult rău decât bine; a unei democraţii prost înţelese în care respectarea regulilor de tot felul nu trebuie urmărită şi păzită, şi eventual pedepsită, pentru invocatul motiv al respectării drepturilor minoritarilor.
“Minoritarul” nu poate fi ajutat să progreseze, în respectul pe care ceilalţi i-l datorează, decât cu condiţia ca “acesta” să fie îndemnat, ajutat, şi în final forţat să respecte regulile “Majoritarilor”. Însăşi ideea de “vot democratic” are la bază acelaşi principiu: de a obliga minoritatea să trăiască după regulile stabilite de majoritate. Bune, rele, nu contează cum sunt. Ba contează dar, în primă fază, până la schimbarea acelor legi, se progresează numai pe calea respectării lor aşa-cum-sunt. Aceasta este singura cale prin care un “Minoritar” poate deveni încetul-cu-încetul un “Majoritar”. Deci, ceea ce se face prin îngăduirea slăbiciunilor unei clase de “Minoritari”, nu face altceva decât să-i permanentizeze, să-i acutizeze în acea stare pe aceştia din urmă şi nicidecum să-i ajute să iasă din ea.
În acelaşi fel, un copil needucat sau lăsat la voia întâmplării de către o familie sau de către un sistem şcolar, dispuse la nesfârşit să-i tolereze neglijenţa şi prostiile, îl vor transforma, în nimic altceva decât, într-un ratat. Ceea ce se potriveşte ca “toleranţă”, “umanism” şi chiar “iubire” în sfera religioasă, nu ar trebui să aibă nici o comparaţie cu eficienţa unui sistem familial, şcolar-educativ, economic-social care are un cu totul alt rol decât acela de a-şi asigura o falsă aureolă binevoitoare şi populistă dar care, privită în lumina efectelor concrete, apare a fi falimentară. În acest fel, rolul tatălui faţă de fiul său, al profesorului faţă de elev, sau al sistemului juridic faţă de cetăţean nu trebuie în nici un fel comparate sau confundate cu relaţia presupusă dintre Dumnezeu şi om. Căci ultimul tip de relaţie se manifestă între sfere existenţiale complet diferite. În acest fel, nu vom mai confunda niciodată dorinţa de a ne raporta la existenţa divină cu acelaşi aer timorat al subalternului aflat în căutarea unei portiţe spre inima şefului.
Acest fel de percepţie a relaţiei om-DUMNEZEU ilustrează tabloul unui om mic, nevrednic şi neajutorat care cerşeşte o cât de mică atenţie din partea unui stăpân maiestuos, distant până la dispreţuitor. Complet greşit! Râvna şi dragostea investite de D-zeu pentru a se întâlni cu Omul este cel puţin la fel de mare cu aceea a Omului care se luptă să-L înţeleagă şi să-L găsească pe D-zeu. Numai din respect pentru CEVA imens, teribil şi neînţeles, admitem să completăm numele Domnului cu majuscule. De fapt, acest lucru nu trebuie să creeze impresia unei inegalităţi valorice de felul următor: «Roagă-te, roagă-te din greu la D-zeu, căci doar noi avem nevoie de Dânsul, nu şi EL de noi….» Din nou, complet greşit!.... Dacă această nevoie n-ar fi fost reciprocă, întâlnirea în cauză nu s-ar fi produs niciodată, niciodată, NICIODATĂ !....
Iar dacă ea se produce atât şi atât de greu, aceasta este dintr-un singur motiv adânc înrădăcinat în subconştientul fiecăruia: foarte greu reuşim să scăpăm de obsesia nevredniciei noastre.
Şi, din această auto-judecată (a nevredniciei noastre) creşte ca un balaur imaginea unui D-zeu uriaş şi dispreţuitor care aşteaptă multă umilinţă din partea noastră pentru a deveni vrednici de EL. De fapt, acest balaur este auto-construit ad-hoc, întărit şi înălţat la “ceruri”, dar la fel de fals precum un fum, tocmai din neputinţa noastră de a extirpa sentimentul subconştient de vinovăţie.
Ori, deocamdată, şi trebuie să conştientizăm foarte bine acest lucru, suntem atât de adânc condiţionaţi să ne raportăm la D-zeu numai şi numai în acest fel !... Şi chiar dacă, prin mersul la biserică, prin relaţia personală din timpul rugăciunii sau al meditaţiei, ajungem totuşi la o oarecare întrezărire a unui CEVA, cu mult mai frumos decât ceea ce se poate descrie prin cuvinte, totuşi acea stare nu este menită să dureze căci ea este extrem de subiectivă şi niciodată transformată într-o temelie concretă prin asimilarea şi prin înrădăcinarea ei în concepte stabile, general recunoscute, în viaţa culturală şi socială. Cu alte cuvinte, acest tip de experienţe nu pot ajunge să se manifeste în lumină, cu curaj, decât atunci când ajung să fie sprijinite de către cei din jur, iar asta nu se poate întâmpla, ca fenomen social, decât prin crearea unui limbaj consacrat, acceptat şi mereu dezvoltat.
Aşa se face că, o mare parte dintre slujitorii bisericilor de tot felul, care poate au o râvnă autentică de a împărtăşi cu “credincioşii” pe care-i “păstoresc” ceea ei simt şi cred, şi unii chiar vor să o facă, nu pot trece pragul unui misticism medieval rudimentar căci acest demers nu reuşeşte să se sprijine pe concepte clare ci doar pe suave impresii, trăiri extatice subiective extrem de aproximative şi aproape nepermise. Acestea se află la limita umanului şi, tocmai prin această poziţie a lor, sunt foarte greu de exprimat dar ele, în mod ciudat, se află şi la limita legală (a felului de “legi” nescrise, dar subînţelese, cu funcţionalitate de botniţă), deoarece vorbesc în amănunt despre fenomene pe care fiecare dintre bisericile tradiţionale le doreşte definitiv confiscate în ograda sa. Aceasta ar fi o senzaţie asemănator de ruşinoasă cu a celor care se tem să vorbească despre OZN-urile întâlnite ca să nu-şi păteze buna reputaţie de persoane “serioase”. De ce se întâmplă acest lucru ? Nu fiindcă ar lipsi cu totul bunăvoinţa preoţilor ci pentru un motiv cu mult mai simplu: nu există un aparat lingvistic şi conceptual adecvat creat, care să fi fost dezvoltat în decursul mileniilor şi de a cărui evoluţie să poată profita, şi la care chiar să-şi poată aduce contribuţia creativă, fiecare dintre noile generaţii care se succed în “istorie”. Fiecare generaţie, dar chiar şi fiecare ins în parte, are dreptul la o autentificare vie, şi complet originală, obţinută direct prin propria sa experienţă, şi pe o cale a sa extrem de personală, adăugată la fenomenul cultural-religios al timpului, şi care, până la un punct, l-a educat şi l-a format.
Dar, acest demers nu poate avea loc, nu se poate întâmpla, şansa dezvoltării lui este practic amputată, dacă nu se va crea un organism dinamic, flexibil şi permisiv care să încurajeze continua înglobare a experienţelor religioase a celor mulţi şi a celor foarte puţini. Din acest punct de vedere, omenirea stă mult mai prost decât în cazul fenomenului OZN, deoarece, de bine de rău, acel fenomen poate fi consultat şi conspectat cumva pe marginea unor DOSARE X sau Y, având o oarecare concreteţe care poate fi mai-mult-sau-mai-puţin probată, dar, când vorbim despre “cele sfinte”, ceaţa subiectului poate descuraja uşor pe oricine şi chiar o face de câteva mii de ani bune.
Sunt tineri debusolaţi dar şi bătrâni nefericiţi, primii pentru că, pentru trăirile lor absolut particulare, poate tulburi, dar extrem de efervescente, nu au găsit nici o rezonanţă, nici o înţelegere din partea unui sistem înţepenit de valori în care au fost nevoiţi să se nască şi să se dezvolte târăş-grăpiş, dar şi cei care au depăşit o anumită vârstă, fără ca religia tradiţională pe care o frecventează să le fi transmis o lumină reală, explozivă, fertilizantă, în viaţa personală, astfel aceştia din urmă trăiesc hrănindu-se doar cu iluzia unei şanse pe care-ar putea-o avea după moarte şi anume să găsească acel CEVA, ceea ce în viaţa curentă le-a fost imposibil s-o facă într-un sistem care nu i-a ajutat suficient (de încurajat nici nu poate fi vorba) şi anume “să se autodescopere”.
Cu cinismul chirurgului care, făcându-şi poate chiar cu dăruire meseria, nu a descoperit nimic esenţial în cei 40 de ani de servici, decât aceleaşi ţesuturi mustind de sânge şi alte umori mai mult sau mai puţin greţoase, fără să fi întâlnit pe undeva vreo urmă a paşilor lăsate de aşa-zisul “suflet”, unii ar putea să se întrebe ce, poezia măsii, ar fi de descoperit într-un sac de piele aglomerat cu subproduse de măcelărie de calitatea a III-a spre a IV-a ? Acest tip de întrebare va fi pusă de acelaşi tip de om care ne reprezintă pe noi toţi, în scindarea sinistră în care trăim, şi anume: rupţi complet între o viaţă orientată către exterior şi una orientată către interior. Căci, care dintre super-chirurgii ahtiaţi după observaţii “dure” (desprinse parcă din filmele cu psihopaţi şi criminali în serie) ar accepta să se ofere singuri şi cu mare dăruire spre expertizare celor doritori, de vreme ce nu au nimic poetic de ascuns în cadavrul ambulant care se consideră pe ei înşişi că sunt ?
Cu alte cuvinte, aşa “se întâmplă” să ne exersăm ipocrizia faţă de ceilalţi dar şi faţă de noi înşine: folosind pentru noi înşine delicateţea regulilor izvorâte din interior, iar pentru cei-din-jur grosolănia legilor fizice, des-invocata “lege a junglei”. Astfel, utilizând două măsuri diferite pentru măsurat realitatea -- una pentru noi înşine dar-foarte-bine-ascunsă şi alta pentru ceilalţi dar-la-vedere -- se induce aparenta idee a unui om hotărât, dintr-o bucată, care ştie ce vrea, “stăpân pă dăstinele sale”, şi, cât de curând, stăpân şi pe ale celor din jur.
Ca o paranteză, poate o recunoaşteţi sau nu dar aceasta, descrisă mai sus, şi dezvoltată în cele ce urmează, este imaginea consacrată a şefului din România, dacă vrea să facă carieră, prin incubarea în propria existenţă a unui personaj izbitor de hotărât în tot ceea ce întreprinde, încordat şi încruntat mereu datorită problemelor supraomeneşti (pe care le rezolvă totuşi la foc automat), care debordează de energie când vorbeşte şi când deschide uşa ca un taifun aproape lipind-o de perete, care, când trece pe lungimea holului, e hotărât să măture pe oricare intrus (ce în mod nesemnificativ şi complet inoportun îşi găseşte de lucru prin zonă), şi care, chiar dacă are o statură de juma-de-buletin poate privi în zare fără să te vadă, orientat fiind mereu către orizontul existenţei nu către nimicurile incomodante din drum (şi asta chiar dacă se întâmplă ca unul din aceste nimicuri să fie omul cel mai inteligent din subordine, fără de care firma n-ar putea funcţiona)…
Aşa încât, autodescoperirea de sine rămâne în continuare un deziderat mereu actual într-o lume strivită ca-ntr-o menghină între două polarităţi la fel de fioroase: un climat social pietrificat, repetent la capitolul implicare afectivă dar super-premiant la nepăsare, şi o interioritate zbuciumată şi neînţeleasă care nu oferă un suport

Explicatii mici pentru oameni Mari

Autocunoasterea este un cuvant foarte, foarte greu de inteles atunci cand te preocupa in mod real sa-i descoperi valoarea ultima, nu atunci cand il folosesti in talk-show-uri care sa stimuleze audienta. Desi are o sonoritate voit filozofica si a facut cariera ca un fenomen cultural de sine statator, derivat din unele paradigme celebre ale antichitatii (iar, mai nou, pe filiera psihologica face ravagii in paginile revistelor pentru gospodine frustrate), “autocunoasterea” nu inseamna chiar atat de mult un proces care sa aiba ceva in comun cu asa numitele procese de cunoastere senzoriala, artistica, informativa, stiintifica, sau de alta natura. In ceea ce priveste valentele culturale ale termenului, ele infloresc prolific deoarece e de bon-ton sa te arati interesat, si intrucatva pasionat, de propria-ti existenta sau macar de propria-ti persoana. Inca de pe vremea lui Socrate, scoala dezvoltata in jurul respectivului “philosof”, mentor de exceptie care a avut mai multe de spus dar nimic de scris, a gravitat principial in jurul unui motto-radacina de felul “cunoaste-te pe tine insuti”. Socrate a murit condamnat si otravit de un tribunal al orasului-cetate, Atena parca, condamnare intarita de propriul sau accept, acuzat fiind ca impregneaza mintile tinerilor cu idei nesanatoase care predispun la dezordine sociala. Nu au ramas nici un fel de marturii concludente privitoare la ce anume s-ar putea intelege, de fapt, prin aceasta “cunoastere de sine” si, mai ales, care ar fi trebuit sa fie finalitatea acestui proces, daca prin absurd exista vre-una?... Pe de alta parte, Socrate a ramas in constiinta cultural-istorica ca un personaj exotic aflat in zona de granita neclara dintre domeniul filozofic - ca practica de dialog autentic bazat pe o logica dinamica a contradictoriului - si misterul religios – extrem de nebulos in cazul grecilor care dispuneau de o adevarata fabrica pentru creat zeitati. De fapt, aceasta latura mistica a lui Socrate, este cel mai adesea ignorata, relatia sa declarata cu “daimonul” sau inspirator, un fel de personaj fantomatic, de o magie dubioasa, ca in povestile de sorginte crestina cu ingeri pazitori, precum si caderile sale repetate in niste stari de catalepsie din care nimeni nu stia cum sa-l scoata (si din care, odata iesit, arata ravasit de o betie a fericirii neprovenita din surse bachice), au ramas necercetate sau chiar au fost ignorate in mod consecvent ca si cum ar fi fost niste ciudatenii rusinoase care probeaza mai degraba o oarecare alienare mentala a filozofului. Insasi incadrarea sa rigida in rândul filozofilor arata o flagranta lipsa de rezonanta a istoricilor cu adevarata natura a omului care a fost Socrate. Pentru ca nu inseamna mare lucru daca felul de baza prin care “cineva” comunica cu ceilalti este discursul filozofic. Ar putea la fel de bine, sa fie muzica, baletul, ciocanitul metalelor mai-mult-sau-mai-putin pretioase, ciripitul, sau chiar estetica unor lupte gen karate care inflacareaza imaginatia celor care gusta genul respectiv de filme. Nu domeniul in care se manifesta un om in exteriorul sau, ca metoda de comunicare cu mediul, da adevarata masura a calitatii sale umane ! In plus, istoria omenirii, dispune si de exemple, e adevarat destul de putine, de mari personalitati care s-au exprimat la fel de usor in domenii aparent contradictorii. Ceea ce ofera un indiciu asupra felului in care interioritatea recunoscuta si iluminata, poate avea cai de acces dintre cele mai diverse si mai prolifice, orientabile catre exterior. Fenomenul atat de ciudat al intoarcerii sinelui catre propriul sine are o corespondenta metaforica in antichitate in reprezentarea inspirata a sarpelui Uroboros incolacindu-se pentru a-si inghiti coada, reprezentare descoperita chiar si pe meleagurile geto-dacice. Insa, daca acest demers incercam sa-l privim cu reflexele intepenite ale omului care doreste cu orice pret sa faca ceva, sa actioneze, sa se lupte, atunci dezamagirea este maxima caci miscarea de revenire la origini nu are nimic concret, nimic de apucat, nimic de agatat, ea este cu mult mai abstracta pentru oameni decat teoria relativitatii a lui Einstein sau teoria indeterminarii pozitiei electronului tip unda-corpuscul a lui Planck. Si chiar daca, in perioada moderna, s-au facut progrese insemnate pe directia psihologiei, psihanalizei, psihiatriei, totusi niciuna dintre stiintele consacrate nu si-a propus, ca obiectiv, un lucru atat de pretentios precum “cunoasterea de sine”, ca si cum acest deziderat n-ar fi decat o biata utopie. Iar, pe de alta parte, nici macar nu exista o prezumtie suficient de stabila in orizontul acestor stiinte care sa puna problema existentei unei asemenea finalitati de urmarit si de atins. Foarte multe stiinte au un traseu autopropulsat in sensul ca “isi fac vânt inainte” prin avansarea unei supozitii teoretice, dupa care se mobilizeaza un intreg arsenal tehnologic, de efort uman si financiar pentru a demonstra acea presupunere initiala, sau eventual pentru a o infirma. In aceasta zona a psihismului, nici nu s-a pus foarte serios problema daca dinamica interioritatii ar putea avea vreo finalitate. Cautare de sine, cautare de sine, dar unde anume vrem sa ajungem si, mai mult, acel presupus spatiu-final interior exista sau e o simpla iluzie? Daca e sa ne luam dupa lipsa completa de interes a stiintelor, catre acest CEVA, de atins in interioritate, atunci ni se sugereaza, cu maxima autoritate, ca acest CEVA nici NU EXISTA! Cu alte cuvinte, singura alternativa stiintifica care ni se propune, s-ar putea intitula “bâjbâiala de sine”. Pentru ca, a ramane mereu atarnat intr-o continua pendulare intre “constient” si “subconstient”, sau varianta mai intepenita “inconstient”, (psihologia nu risca nici un fel de presupuneri estimative legate de iesirea din aceasta ruptura), echivaleaza cu emiterea unui certificat definitiv de-iesire-din-garantie pentru fiinta umana care nu poate visa la o rezolvare ci doar la o relativa ameliorare a problemelor sale. Aceasta constatare este foarte importanta pentru noi pentru ca sa avem in vizor stadiul atins de civilizatia noastra. Ne aflam intr-un loc foarte tulbure, adica intr-un loc in care s-au acumulat uriase biblioteci in legatura cu cunoasterea lumii exterioare, dar in care stim extrem de putin si parca nici nu ne intereseaza mai deloc cine suntem, de unde venim si incotro ne indreptam. Poate fi “autocunoasterea” un deziderat activ si viabil, ascunzând un urias potential, sau nu merita un alt tratament decat acela acordat unei false probleme? Bine, dar, la acest punct, unii ar putea reprosa ca aceasta este caracteristica fundamentala a cunoasterii in general si anume: continua ei evolutie catre un orizont niciodata atins. Cunoasterea este infinita, asa ni se spunea la scoala acum vreo 20 de ani. De ce, atunci, ne-am putea imagina faptul ca, in privinta “cunoasterii de sine”, ar trebui sa ne asteptam la altceva, respectiv la atingerea unui fel de orizont interior, sau a unui punct terminus (care sa ofere o perspectiva totala asupra sinelui si asupra vietii in general) ? Orice om care devine la un moment dat (de obicei in adolescenta – ca vârsta a marilor si incarcatelor de nedumerire fierberi interioare) interesat de propriul sau continut sufletesc, ce anume vede el(ea) inchizând ochii si incercând sa-si indrepte atentia asupra interiorului? Nimic altceva decat un… mare INTUNERIC. Iar daca interesul omului respectiv nu se rezuma decât la o perseverenta analiza si la o temeinica interpretare a motivatiilor (din umbra emotiilor, afectelor si a impulsurilor de fiecare zi, sau a intelesurilor ascunse in visele noptii) se ajunge foarte usor la tipul de problematizari consacrate din psihologia moderna. Dar, in toate aceste incercari, unde poate fi SINELE ? Exista EL, sau este doar o nefericita idee de a forta acordarea unei identitati unei prezente care este, de fapt, o mare ABSENTA ? In primul rând, nici un cautator de sine, nu va confunda propriul sau corp fizic, greoi si concret, cu spatiul in care ar putea gasi niscaiva raspunsuri despre SINE. Este extrem de important ca aceasta afirmatie sa fie bine constientizata caci astfel, prin eliminari succesive, se poate ajunge, din aproape in aproape, la spatiul n-dimensional, bine presupus, in care acest misterios SINE ar putea exista. Totusi greseala care se face, cel mai usor, este de a ne agata de vertijurile nesfarsite ale gandurilor, pentru a simti cum ca in acest loc s-ar putea afla, cel mai probabil sediul adevarat al sinelui. Cam aici s-a oprit tot demersul stiintelor actuale care nu vad mai departe de existenta capului si a mintii in stare de functionare, un altceva care sa poata fi acuzat ca fiind un posibil ultim sediu al “sinelui”. Singurul repros valid care poate pune sub semnul indoielii presupunerea ca mentalul ar fi sediul eu-lui, este acela ca, in timpul somnului profund, fara vise, exista o perioada de cateva minute, in care creierul nu mai are nici o activitate deci se poate presupune ca, in acele intervale, omul nu mai are identitate, sinele s-a evaporat. Unde pleaca el si de unde anume revine pentru a-si relua postul de conducere, nu se stie!... Acest SINE pare a avea o legatura, cu mult mai sigura, cu un anumit camp de ENERGIE care se afla intr-o strânsa conexiune cu corpul fizic dar care, in diverse situatii, isi manifesta intr-un mod rebel, pana la exploziv, autonomia. Aceasta autonomie este relativ usor de resimtit, in situatiile in care, printr-o autoinspectie a starii generale a organismului, constati ca toate organele corpului sunt intr-o buna stare si isi fac treaba intr-un mod exemplar, dar, cu toate acestea, in interioritatea psihica, te poti simti, mai ales daca-ti dai silinta, absolut mizerabil. Aceeasi contradictie intre “sufletesc” si “fizic” se manifesta in cazuri de boala sau de slabiciune fizica (eventual datorate unui post prelungit), dar in care psihicul este inundat de o vioiciune si o luminozitate venite de-aiurea care se pot asocia cu un sentiment de uimire, semnul cel mai bun ca te afli in fata unui fenomen obiectiv, la care devii partas, dar care se manifesta paralel cu modul comun de vietuire. In timpul scolii comuniste am fost obligati sa acceptam ca tot ceea ce se manifesta ca fenomen interior este, implicit, si subiectiv, iar tot ceea ce se manifesta ca fenomen exterior este, fara doar si poate, obiectiv. Ei, dar, prostia asta ar putea sa inceteze. Depinde, de fapt, de felul cum definim acesti doi termeni: subiectiv-ul si obiectiv-ul. Dar, daca privim lucrurile in continuitatea sugestiei etimologice, “obiectiv” nu poate fi decat un fapt existential care are un inceput, un sfarsit, o cauza precum si un efect, indiferent daca acest fapt se manifesta in exterioritatea sau in interioritatea fiintei umane. Iar, prin opozitie, putem defini si “subiectiv”-ul… Toate aceste consideratii asupra problemei sunt de natura sa pregateasca oarecum terenul in sensul unui fenomen de asteptare, directionat pozitiv, catre lamurirea axiala si colaterala a sintagmei “cunoastere de sine”. Oricum, ca observatie, s-ar putea judeca infinitatea cunoasterii exterioare in stransa legatura cu infinitatea universului, in schimb cand vorbim despre un proces de introspectie, sansele ca el sa aiba un “finish”, daca este orientat corect, sunt destul de mari caci omul poate fi gândit ca un intreg dar totusi o fiinta finita, limitata in timp si spatiu. Pe de alta parte, tipul de cunoastere-orientata-catre- interior, schimba nu numai sensul ci si caracteristica fundamentala de manifestare, caci spatiul in care trebuie sa ne miscam nu mai tine de realitatea concretului in 4 dimensiuni (cele 3 axe, plus timpul, a 4-a…) ceea ce face ca avansarea in cunoastere sa nu se mai faca prin acumulari succesive de informatii (sintetizabile in noi legi) ci, daca e sa extrapolam, cunoasterea de sine nu poate progresa decat printr-o continua debarasare de ceea ce, in mod obisnuit, intelegem prin procesul de cunoastere exterioara. Deci sa ne asteptam ca acest tip de cunoastere sa se manifeste ca intr-o oglinda, printr-un proces de parasire, abandonare si rarefiere a intelesurilor lumii exterioare, cu care ne-am obisnuit, pana acolo incat omul, aflat in cautare de sine, trebuie sa ajunga sa renunte la tot balastul cu care s-a obisnuit in viata de zi-cu-zi, neputând altfel sa inainteze intr-un spatiu virtual, complet necunoscut, dar in care “evolutie” nu poate insemna decât “continua simplificare” si “esentializare”. Aceasta “cunoastere” este, in fapt, un fel de “abandonare” daca privim acest concept al “sinelui” manifestat intr-o oarecare dinamica. Unul este “sinele” de la inceputul cautarii si altele trebuie sa fie imaginile insotitoare ale “sinelui” surprinse pe parcursul diverselor trepte de aprofundare a cunoasterii interioare. In asa fel incat, trecerea catre imagini ale “sinelui”, pe straturi din ce in ce mai profunde, se face printr-o abandonare progresiva ale imaginilor “sinelui” de pe straturile existentiale de suprafata. Caracteristica acestui tip de cunoastere aduce cu fenomenul de napârlire al serpilor prin detasarea de pielea cea veche si abandonarea ei in tarâna. Din fiinta invechita, iese periodic o fiinta noua dar care este intotdeauna mai aproape de miezul existential si mai departe de coaja superficiala. Si acum, pentru a corela concluzia (exprimata prin formularea de mai sus), cu o alta afirmatie celebra a lui Socrate, de felul “eu stiu ca nu stiu nimic”, destul de stranie la un om care a marcat intreaga istorie culturala a occidentului, putem sa ne intarim convingerea ca suntem pe drumul cel bun. Deoarece acest sublim “nu stiu nimic” nu este decat un posibil stadiu final al omului care a inaintat suficient de mult pe calea “cunoasterii de sine” adica pe acea cale pe care am putea-o numi foarte bine “anti-cunoastere” deoarece se manifesta, pe dos, nu prin acumulari ci prin dizolvari succesive la nivel informational pâna la simplitatea certa a copilului care traieste viata la maxima intensitate(miez) dar e lipsit complet de orgoliul proprietarului de pareri si informatii(coaja). Aceasta lipsa nu inseamna un fel de calitate amnezica, sau chiar de pierdere iremediabila a memoriei, ci doar o forma foarte pregnanta de detasare, de rupere, fata de mecanismele memoriei in asa fel incat, pentru prima data, omul simte cu putere ca identitatea sa esentiala nu are nimic in comun cu depozitele sale de experienta acumulate in timp. Iata deci ca aceasta stare (care e de fapt o “dinamica”) se manifesta intr-un spatiu virtual care focalizeaza si esentializeaza energiile permitând omului sa se elibereze de insesi efectele timpului, caci cum altfel ne marcheaza timpul existenta decat prin acumularile de memorie (care au darul de a ne impumuta o identitate falsa construita dintr-o insiruire rigida de reusite si esecuri, tributara circumstantelor, o telenovela de cel mai prost gust, dar care ajunge sa ne atarne de gât, blocându-ne entuziasmul, precum o piatra de moara) !